Paradox

Câteodată stau și mă gândesc ce este de fapt iubirea și cum poate fi ea atât de ușor accesibilă și în același timp atât de imposibilă?

Cum un om poate simți pentru celălalt o galaxie de sentimente și celălat să te vadă ca pe un simplu muritor de rând? Cum pot eu să simt față de tine că ești marea mea iubire, să te văd ca pe soarele meu într-o lume plină de întuneric și tu să ma vezi ca pe o simpla stea în timp ce eu tânjesc după căldura ta, și deși pari aproape să fii atât de departe?

Cum poți iubi un om care nu are o fărâmă de iubire pentru tine, cum poți să ții un om în suflet deși în sufletul lui nu e loc pentru tine? De ce tânjim după iubiri impsibile și după persoane care nu sunt capabile să ne iubească ?

Trăim într-un paradox, iubim persoane care nu ne iubesc și le respingem pe cele care o fac. Nu e de condamnat nici persoana care iubește și nici cel iubit, pentru că fiecare își trăiește propria lui poveste imposibilă de dragoste. Și în cazul ăsta ce e de făcut? Să cad în brațele celui care mă iubește și să mă mulțumesc cu o iubire mediocră în care deși eu sunt personajul principal, să nu mă implic sau să cad la picioarele celui pe care îl iubesc și să cerșesc iubire în disperare și să-mi las sufletul în mâinile unui om care nu îl prețuiește și care fără remușcări l-ar sfâșia de parcă ar fi un simplu șervețel?

De ce trăim într-o lume în care deși ni se spune ca iubirea este cel mai de presus sentiment și este prezentă în orice lucru îl facem dar de fapt această iubire “pământeană” și aparent foarte accesibilă este de fapt cel mai imposibil lucru din lume?

Este atât de simplu să iubești și cu toate astea urmele și rănile lăsate de iubire sunt atât de permanente și fără leac. Cum este posibil așa ceva? Cum? Cum? Cum?

Iluzoriu ne creăm mistere în jurul nostru, când cel mai mare mister al lumii noastre rămâne de fapt, iubirea.

O zi

Dar va veni o zi
Când focul din inima mea se va potoli,
Când amarul din sufletul meu se va îndulci,
Când vocile din capul meu se vor liniști,
O zi, când tu pentru mine nu vei mai fi
Iubire
Muză
Aer
Dor.

O zi, în care toate chinurile se vor sfârși.

Indiferența

Indiferența e un cuțit
Ce în inima adânc stă înfipt,
Indiferența e o otrava amară
Care pe zi ce trece încet-încet te omoară,
Indiferența e ca un foc ce arde neîncetat
În inimă și-n suflet, tot mi-a devastat.

Dor

Dorul meu nemuritor,

Lasă-mi inima, te implor!

Ce-am facut să simt că mor?

Ce-am facut să mor de dor?

De ce eu? De ce tu?

Lasă-mi te rog sufletul

Nu mă mai învolbura

Iartă-mi, inima, naivitatea.

Pierdut

Dragoste, tu, joc nebun

Inima, tu, mi-o consumi

Devorezi în calea ta

Tot ce mi-a rămas mie mai bun.

Sulfet trist și răsfirat

Omul din mine, l-ai mutilat

Doar o umbră ce-am mai rămas

Încercând să te regăsesc, mai mult te-am pierdut de fapt.

Inimă

Inimă, dulce povară

De-ai şti cât de mult aș vrea să nu te mai doară?

Oh, inimă, iartă-mă pentru a mia oară

Doare tare, te rog, fă ca tot să dispară.

Scrisoare de adio

Muza mea, slăbiciunea mea, fericirea mea, sclipirea din ochii mei, dragostea mea ai fost, tu.

Ce am fost eu pentru tine? Doar un medicament care ți-a vindecat sufletul, o treaptă peste care ai călcat fără nici măcar o remușcare, un șervețel pe care l-ai folosit și l-ai aruncat la gunoi.

M-a durut și știi și tu asta, m-a durut pentru că te-ai folosit de mine și de sufletul meu, ai profitat de încrederea pe care ți-am dat-o, de inima pe care fără nici măcar o ezitare ți-am oferit-o . Am avut încredere în tine, și atunci când doborât la pământ fiind, m-am așezat alături de tine și te-am susținut, te-am ridicat cu toată puterea mea sperând că vei face și tu la fel pentru mine, dar ca să vezi, ai plecat și nici măcar nu te-ai uitat înapoi, ai călcat pe mine, pe inima mea, m-ai făcut bucăți fără să eziți și ti-ai continuat drumul de parcă aș fi fost un nimic.

Acum să nu te mai întorci să joci același rol din aceași piesă de teatru, pentru ca n-o să mai fiu acolo, m-am ridicat și singură fără să distrug pe cineva, așa cum ai făcut tu cu mine. Timpul m-a vindecat de tine, acum ești doar o cicatrice. Nu îmi mai ești muză, nu-mi mai ești iubire, nu-mi mai ești drog. Am rupt tot ce era legat din tine din viața mea și acum ai rămas doar o amintire în inima mea, o lecție pe care mi-am învățat-o.

Adio.

-iubirea pe care o merităm

Astăzi am învățat ceva, ceva care m-a ajutat foarte mult să înțeleg de ce nu voi primii niciodată iubirea pe care o tânjesc cu ardoare de la alții. Și am înțeles de ce, pentru ca tu, ca om, dacă nu te iubești pe tine așa cum ți-ai dori să fii iubit, atunci de ce ești ferm convins că o va face altcineva? De ce tânjim după iubirea altora și ne axăm pe persoane pe care nu le avem când, de fapt, singura iubire de care avem nevoie este de la noi înșine? De ce așteptăm ca alții să ne iubească defectele pe care noi le urăm și încercăm cu disperare să le ascundem de lume? De ce așteptăm respectul altora când noi nu ne respectăm pe noi înșine și stăm în situații în care nu suntem respectați pentru simplul fapt că nu ne apreciem la valoarea noastră adevărată? De ce încercăm să părem perfecți când pur și simplu putem să ne îmbrățișăm defectele și să le iubim? De ce? De ce? De ce?

Multe întrebări și prea puține răspunsuri, un lucru știu acum, nu trăim într-o lume fără defect, nu suntem singuri. Așa că iubește-te, iartă-te și respectă-te cu toată puterea ta, pentru că dacă nu o faci tu, să nu ai așteptări

nici de la alții!

---

De astăzi nu mai aștept persoana potrivită și nu mai alerg cu disperare după afecțiunea altora pentru că, de astăzi EU sunt persoana potrivită și eu mă voi iubi indiferent de orice pentru că EU sunt singura persoană care îmi va fi alături. Asta va fi mantra mea pentru o eternitate!

Dragă om frumos,

Încep prin a-ți spune că da chiar ești minunat, că tu chiar meriți să fii iubit și că ești îndeajuns de bun. Asta trebuie să fie mantra ta de zi cu zi, pentru că dacă tu nu ți le spui ție însuți, poate că nu va exista altcineva care să ți le spună, trebuie să înțelegem, noi, ca oameni că unica persoană de care avem nevoie suntem chiar noi înșine și dacă nu credem în noi și nu luptăm pentru noi și dacă așteptăm sprijin din partea altora nu facem decât să ne facem rău cu mâna noastra, pentru că odată ce îți pui fericirea în mâinile altcuiva, ești ca și condamnat, nu uita că acea persoană poate va pleca și odată cu ea și fericirea ta.

Știu că uneori poate te simți copleșit de toate, poate că azi durerea a fost ca un ocean nesfârșit pentru tine, dar chiar și așa, nu înceta să te zbați să ieși la suprafață, pentru că cu fiecare val cu care te lupți , devii mai puternic, mai încrezător că poate ești mai aproape de mal, nu te lăsa doborât. Lucrurile frumoase se întâmplă oamenilor care luptă pentru ei și care nu încetează să vadă bine și în rau.

Știu că poate vrei ca durerea ta să se termine, vrei ca pacea sufletească să te cuprindă și să nu te mai lase niciodată dar nu e așa, după fiecare obstacol apare altul, pentru că fără tristețe, fericirea ar fi ceva plictisitor, ceva comun. Durerea înseamnă viața și viața este frumoasă, în felul ei abstract.

Așa că tu, dragă cititor, scrisoarea asta e pentru momentele în care simți că ești copleșit de tot și de toate, durerea e cea care te învață să trăiești așa că trăiește-ți viața indiferent de orice și nu te mai ascunde!

---

Singur şi fericit

 

  Noi, oamenii, ne fixăm atenția atât de mult pe lucrurile pe care nu le avem, încât uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viața. Uităm de răsărit, de apus, de cafeaua aia bună ce te revigorează instant, de ceaiul servit pe balcon sub un cer înstelat și de multe alte clipe petrecute tu cu tine, doar tu și nimeni altcineva.

  Știu, se zice că omul este o ființă care nu poate fi singură, o ființă ce necesită interacțiune cu alte persoane. Dar câteodată ne pierdem în această interacțiune, uităm cine suntem noi și încercăm pe cât putem să devenim ce vor alții să fim ca să le facem pe plac. Ba chiar ne căutăm disperați sufletele pereche și căutând în grabă, de obicei ne găsim persoană nepotrivită și ne atașăm de ea, nu o iubim, și este o mare diferență între a iubi și a te atașa și avem impresia că ne trăim iubirea vieții, dar ceea ce facem este să ne zbatem într-o monotonie continuă din care ne este frică să ieșim, pentru că nu ne dorim să avem inimile “frânte”, adică deisgur noi asta credem, dar de fapt ne este frică să dăm piept în piept cu noi înșine, să ne confruntăm teama de a da piept cu realitatea și în acest fel preferăm să ne învârtim în cerc și să nu ieșim din el și să trăim o viață mediocră și plină de clișee, ceea ce mie mi se pare trist.

  Sfatul meu e să vă bucurați de orice lucru mărunt, de orice stea căzătoare, de orice căzătură pe care o aveți și de multe, multe alte lucruri mărunte și să dați piept cu voi înșivă și să vă luați viața în propriile mâini și să nu uitați, dacă sunteți singuri, nu sunteți neînsemnați, e doar un lucru trecător, nu încercați să vă grăbiți să vă alegeți persoanele cu care vreți să vă petreceți timpul, pentru că timpul este cel mai prețios lucru pe care îl dețineți și trebuie folosit înțelept. Toate lucrurile de calitate cer timp!

O seară minunată alături de voi înșivă, va doresc!