Dragă om frumos,

Încep prin a-ți spune că da chiar ești minunat, că tu chiar meriți să fii iubit și că ești îndeajuns de bun. Asta trebuie să fie mantra ta de zi cu zi, pentru că dacă tu nu ți le spui ție însuți, poate că nu va exista altcineva care să ți le spună, trebuie să înțelegem, noi, ca oameni că unica persoană de care avem nevoie suntem chiar noi înșine și dacă nu credem în noi și nu luptăm pentru noi și dacă așteptăm sprijin din partea altora nu facem decât să ne facem rău cu mâna noastra, pentru că odată ce îți pui fericirea în mâinile altcuiva, ești ca și condamnat, nu uita că acea persoană poate va pleca și odată cu ea și fericirea ta.

Știu că uneori poate te simți copleșit de toate, poate că azi durerea a fost ca un ocean nesfârșit pentru tine, dar chiar și așa, nu înceta să te zbați să ieși la suprafață, pentru că cu fiecare val cu care te lupți , devii mai puternic, mai încrezător că poate ești mai aproape de mal, nu te lăsa doborât. Lucrurile frumoase se întâmplă oamenilor care luptă pentru ei și care nu încetează să vadă bine și în rau.

Știu că poate vrei ca durerea ta să se termine, vrei ca pacea sufletească să te cuprindă și să nu te mai lase niciodată dar nu e așa, după fiecare obstacol apare altul, pentru că fără tristețe, fericirea ar fi ceva plictisitor, ceva comun. Durerea înseamnă viața și viața este frumoasă, în felul ei abstract.

Așa că tu, dragă cititor, scrisoarea asta e pentru momentele în care simți că ești copleșit de tot și de toate, durerea e cea care te învață să trăiești așa că trăiește-ți viața indiferent de orice și nu te mai ascunde!


Advertisements

Singur şi fericit

 

ed9f179f-f250-469d-947b-9f6174bde068.jpg  Noi, oamenii, ne fixăm atenția atât de mult pe lucrurile pe care nu le avem, încât uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viața. Uităm de răsărit, de apus, de cafeaua aia bună ce te revigorează instant, de ceaiul servit pe balcon sub un cer înstelat și de multe alte clipe petrecute tu cu tine, doar tu și nimeni altcineva.
  Știu, se zice că omul este o ființă care nu poate fi singură, o ființă ce necesită interacțiune cu alte persoane. Dar câteodată ne pierdem în această interacțiune, uităm cine suntem noi și încercăm pe cât putem să devenim ce vor alții să fim ca să le facem pe plac. Ba chiar ne căutăm disperați sufletele pereche și căutând în grabă, de obicei ne găsim persoană nepotrivită și ne atașăm de ea, nu o iubim, și este o mare diferență între a iubi și a te atașa și avem impresia că ne trăim iubirea vieții, dar ceea ce facem este să ne zbatem într-o monotonie continuă din care ne este frică să ieșim, pentru că nu ne dorim să avem inimile “frânte”, adică deisgur noi asta credem, dar de fapt ne este frică să dăm piept în piept cu noi înșine, să ne confruntăm teama de a da piept cu realitatea și în acest fel preferăm să ne învârtim în cerc și să nu ieșim din el și să trăim o viață mediocră și plină de clișee, ceea ce mie mi se pare trist.
  Sfatul meu e să vă bucurați de orice lucru mărunt, de orice stea căzătoare, de orice căzătură pe care o aveți și de multe, multe alte lucruri mărunte și să dați piept cu voi înșivă și să vă luați viața în propriile mâini și să nu uitați, dacă sunteți singuri, nu sunteți neînsemnați, e doar un lucru trecător, nu încercați să vă grăbiți să vă alegeți persoanele cu care vreți să vă petreceți timpul, pentru că timpul este cel mai prețios lucru pe care îl dețineți și trebuie folosit înțelept. Toate lucrurile de calitate cer timp!
O seară minunată alături de voi înșivă, va doresc!

Sentimente nedeslușite

Draga eu, îți scriu azi pentru că simt că ai ceva în suflet, nu știu ce, nu pot să-mi dau seama, ești nedeslușită ca un cufăr ce are cheia pierdută în adâncurile oceanelor. Nu pot găsi acea cheie, așa că îți scriu.
Uneori simt că am nevoie de o mare iubire care să mă tragă din cosmosul în care te-am pierdut, despre tine e vorba inimă, ești înghețată de parcă te-ai fi urcat sus pe vârful muntelui Himalaya și nici că nu mai vrei sa cobori de acolo. Știu și de ce, ai impresia că toată lumea vrea doar compania ta, căldura din tine. De ce? Nu știu. Un lucru știu că nu vrei să arăți cum ești tu cu adevărat și preferi să te arunci în oceanele fără fund ale singurătății decat să îți mai pui încrederea în cineva.
Văd oamenii cum se învârt în cerc, cum oamenii se iubesc, și cum stau unul fără altul din pricina orgoliului, o boală ce are un leac foarte prețios de care nimeni nu se folosește deși este la îndemână oricui, în zilele noastre e mai ușor să te prefaci că ești de gheață decât să arăți iubire și compasiune. Trăim în vremuri grele, avem iarnă în suflet, ne băgăm cu cine nu trebuie, oferim dragoste cui nu trebuie, si ajungem să fim răniți și să rănim la nesfârșit.
Mereu îmi spun că e bine singură, mereu îmi spun că trebuie să fiu tare și să îmi ridic ziduri nesfârșite în jurul meu, să le întăresc ca nimeni să nu le poată zdrobi. Pentru ce? Pentru că îmi este frică să îmi mai dau inima în palmele celor care vor doar să mi-o rănească și să-mi dărîme zidul pe care cu greu l-am construit. Zid făcut din lacrimi și durere.
Ei bine, ce am făcut a fost să-mi închid inima undeva adânc, cu ochii închiși căci atunci când o caut nu e de găsit, simt că nu o să mai am parte niciodată de iubire și de durerea ei, căci durerea iubirii îți arata cât de mult trăiești și cât de intensă poate fi viața. Iubirea fără durere e ca o cutie frumos ambalata și bogată în culori care mai de care dar înăuntru goală.
Iubirea ne face oameni și eu simt că nu mai sunt om de mult timp. Îmi pare rau, pentru ce ți-am făcut dar, inimă, am vrut doar să te protejez și am ajuns să te închid undeva unde nici eu nu mai am acces. Te rog iartă-mă! Te rog..