Paradox

Câteodată stau și mă gândesc ce este de fapt iubirea și cum poate fi ea atât de ușor accesibilă și în același timp atât de imposibilă?

Cum un om poate simți pentru celălalt o galaxie de sentimente și celălat să te vadă ca pe un simplu muritor de rând? Cum pot eu să simt față de tine că ești marea mea iubire, să te văd ca pe soarele meu într-o lume plină de întuneric și tu să ma vezi ca pe o simpla stea în timp ce eu tânjesc după căldura ta, și deși pari aproape să fii atât de departe?

Cum poți iubi un om care nu are o fărâmă de iubire pentru tine, cum poți să ții un om în suflet deși în sufletul lui nu e loc pentru tine? De ce tânjim după iubiri impsibile și după persoane care nu sunt capabile să ne iubească ?

Trăim într-un paradox, iubim persoane care nu ne iubesc și le respingem pe cele care o fac. Nu e de condamnat nici persoana care iubește și nici cel iubit, pentru că fiecare își trăiește propria lui poveste imposibilă de dragoste. Și în cazul ăsta ce e de făcut? Să cad în brațele celui care mă iubește și să mă mulțumesc cu o iubire mediocră în care deși eu sunt personajul principal, să nu mă implic sau să cad la picioarele celui pe care îl iubesc și să cerșesc iubire în disperare și să-mi las sufletul în mâinile unui om care nu îl prețuiește și care fără remușcări l-ar sfâșia de parcă ar fi un simplu șervețel?

De ce trăim într-o lume în care deși ni se spune ca iubirea este cel mai de presus sentiment și este prezentă în orice lucru îl facem dar de fapt această iubire “pământeană” și aparent foarte accesibilă este de fapt cel mai imposibil lucru din lume?

Este atât de simplu să iubești și cu toate astea urmele și rănile lăsate de iubire sunt atât de permanente și fără leac. Cum este posibil așa ceva? Cum? Cum? Cum?

Iluzoriu ne creăm mistere în jurul nostru, când cel mai mare mister al lumii noastre rămâne de fapt, iubirea.